This is the sort of book that only Chabon could have written. An exemplar of the Noir genre (probably the best of its class for the past several years) -- Sitka, Alaska is a dark place, inhabited by a plethora of morally gray characters and equally gray bureaucracy. Meyer Landsman is a man on the edge of life, struggling with alcoholism; emotionally dependent on being a police officer, but too emotionally broken to consistently be a good one.

Added to the mixture is a generous helping of Jewish culture, Yiddish language and a not entirely kind treatment of the relationship between spiritual beliefs and good deeds.

Much has been noted about how, although set in Alaska, _Union_ points a critical eye to the non-alternate history Jewish settlements in Israel, which, while true, is incidental to the greatness of the book.

One point of criticism: I am not sure how approachable this book would be to a non-Jewish reader. I was highly critical about the pre-existing amount of culture knowledge needed for _Oscar Wao_, and by comparison there is more foreign language and far more cultural and religious references in _Union_. ( )

This would have been a lot easier to read if there was a good yiddish & hebrew online dictionary. ( )

Some of the most fun I've had a in a while was had while reading this book. The detective noir plot keeps pulling you along, although I got hooked on the characters and the fictional Alaskan Jewish district which you get to know so well. So much wry and dark humor, so much laugh-out-loud dialog, so much inner life...yes, these are the people who gave the world the Marx Brothers and Leonard Cohen. I can't wait to read more by Chabon. ( )

Rereading, 6/22/2013. (Has it been 6 years? Wow.) There's a moment where Landsman tries to speak American without an accent, and it made me think of my grandfather's new york jewish cadence, and in that moment I remembered that he's gone and so is much of his world.

I think I like it even more on reread, though I'm not sure it'll upset Kavalier and Clay as my favorite Chabon book. My yiddish vocabulary has grown, if only a little---I really appreciated all the plays and metaphors on "faygele," dancing lightly around the word itself but never saying it. I desperately want the dead man and Landsman's sister to survive; I have to remind myself again and again that their fates were known from the first pages, and I grieve them all over again.

*********

I don't know how insightful and organized this review is going to be....

Finally finished this one off-- and I want to read it again! Sometimes the writing was a little pretentious (like the lists of objects, which you can tell Chabon likes to do), but it was always a great read. I loved the Yiddish words and invented slang; Sitka came alive for me, in its tired, ramshackle, and thoroughly Jewish way. Often, I was reading more for Sitka than the plot or any of the other characters.

The plot towards the end began to remind me of Neal Stephenson in its conspiracy-filled unlikeliness, but it was still interesting. ( )

Notă: nu am terminat cartea, ci am citit doar 100 pag din vreo 400 și ceva. Asta pentru că, în afară de crima din pag.1, în următoarele 100 nu s-a mai întâmplat absolut nimic, în afară de introducerea la nesfârșit de personaje neinteresante. Asta ar fi prima mare problemă și, deși am avut multă bunăvoință, nu m-am putut forța mai mult de atât.
A doua, uriașă, este stilul de scriere al lui Chabon, exagerat de încărcat și ridicol: autorul e ferm hotărât să folosească absolut toate adjectivele și adverbele din dicționar și să mai inventeze câteva, iar dacă în Guiness Book există un record pentru comparații și unul pentru comparații uluitor de proaste, Chabon le triplu-bate pe amândouă. Cîteva exemple: ”Blocurile-turn (...) îngrămădite în beznă ca niște prizonieri strânși laolaltă ca vitele, cu ajutorul unui furtun de mare putere” - wow, o comparație la comparație, când și una e prea mult în ziua de azi, nu mai suntem la 1800; ”ambii micuți dorm acolo, depozitați pe balcon ca niște schiuri nefolosite” - what?!; ”Brennan își ridică degetele albe, asemenea unor larve, și clipește din ochișorii de un albastru pal, ca al laptelui acrit” - clasa a 3a much?!. Oribil și de tot râsul, cel mai prost stil scriitoricesc citit de mine de ani de zile.
A treia: șabloanele, Dumnezeule! Chiar e obligatoriu ca noir-urile să fie identice? Personajul principal e un detectiv ratat (checked), bețiv (checked), divorțat (checked), care își plânge de milă (checked), scârbit de tot (checked) și se comportă cu sictir (checked), trăiește într-un hotel decrepit printre ratați rău-famați (checked) and so on. Come on!!!
A patra: carte nu prea are fapte, dar este o înșiruire infinită nu doar de comparații, ci și de detalii. Nenumărate, irelevante, obositoare.
A cincea: încărcătura prea mare de termeni idiș și de referințe la lumea evreiască: eu sunt pasionat de Israel, motiv din care le știu foarte bine istoria, cultura și nițel limba (ivrit, ce-i drept, nu idiș), dar tot mi s-au părut că îngreunează foarte tare lectura.
A șasea e doar personală: în afară de fundalul vag distopic, nu e deloc SF, ci o carte 100% polițistă. Iar mie nu-mi plac deloc romanele polițiste, mă plictisesc de moarte și fără să fie atât de prost scrise. Cartea ar fi trebuit scoasă de Paladin în colecția lor de noir, acolo îi este locul, nu în cea de SF.
Sincer, de mult nu m-a mai plictisit așa tare o carte, iar de enervat chiar de și mai mult.
A, și coperta e una dintre cele mai urâte de mulți ani, dar nu e vina Paladin, e coperta folosită la majoritatea edițiilor. Ce hâdoșenie infantilă!
Concluzie: o mare decepție, o așteptam de mult...
PS: am descoperit online cum se continuă povestea. Mă bucur că am abandonat la timp, urăsc Dan Brown-ismele.
SF? Deloc. ( )